Dragostea din spatele gratiilor

Olesia poartă în inima ei poveri grele, sentimente de vină și dureri care încă supurează: mulți din camarazii, colegii, frații și surorile ei - așa îi numește pe cei alături de care a luptat, sunt încă prizonieri. Nu vreau, nu-mi permit să-i pun întrebări care ar putea produce durere, de aceea o invit să preia ea frâiele discuției. “Olesia, care este cel mai important lucru despre care ai vrea să vorbești?” Tace câteva secunde, apoi oftează și râde încetișor, parcă voind să-și protejeze emoțiile

“Cel mai greu mi-a fost atunci când apăram Maripolul. Nu lupta în sine era grea, ci gândul că, dacă voi muri acolo, copilul meu, care atunci avea 3 ani, nu va avea nici o amintire cu mine.” E rândul meu să oftez și să simt, până în străfundul sufletului, greutatea fiecărui cuvânt.

“Azovstal a fost un loc unic - oameni care înainte erau străini, au devenit acolo o adevărată familie. Acela a fost singurul loc în care am văzut, am trăit sensul biblic al sacrificiului. Eram uniți, luptând împreună. Știam că, rezistând cât mai mult, vom reuși să ținem aici, concentrat asupra noastre, potopul forțele militare ruse, care nu puteau acționa și în alte zone din Ucraina în acest timp, dacă își focalizau resursele de armament pe noi. Pentru mine aceea a fost experiența în care am trăit la maxim fiecare clipă, pentru că știam că fiecare moment poate fi ultimul. Eram înconjurată de oameni gata să se sacrifice, fără nici o urmă de frică sau regret. Se spunea despre noi, cei ce luptam acolo, că suntem oameni de oțel. Și într-adevăr, comandantul nostru, liderii, erau de oțel.”

86 de zile. 2.064 de ore. 123.840 de minute. 7.430.400 de bătăi de inimă. Și fiecare din ele ar fi putut fi ultima. Înconjurați de moarte, de ura celor din afară. Protejați de dragostea și sacrificiul celor de lângă ei. Asta a însemnat Azovstal pentru Olesia.

“86 de zile înconjurată, din toate direcțiile, de dușmani. Și, dacă nu am fi primit ordin din partea conducerii armatei ucrainene, să ne predăm, am fi luptat acolo până la ultimul glonț, până la ultima persoană“. Eu încerc să-mi opresc lacrimile și, cu mult efort, reușesc.

“Nu este greu să mori. E greu să trăiești o viață goală.” Liniște. Olesia nu mai spune nimic și nici eu nu pot rupe tăcerea. Apoi începe să vorbească din nou. “De aceea sunt speriată și îngrijorată, știind că o parte din acești oameni de oțel sunt încă prizonieri. Acum, în timp ce vorbim, în jur de 700 de luptători sunt în captivitate, pe teritoriul ocupat de ruși. Încă sunt supuși torturii.” Tăcem din nou, toate trei. Și Olesia, și Inna, traducătoarea, și eu. Apoi încerc, timid, să mut discuția spre timpul petrecut în Azovstal, timp despre care îmi vorbise cu profunzime, cu sfințenie parcă.

Din Azovstal au ieșit, după ce li s-a ordonat să se predea, aproximativ 2.500 de luptători și probabil tot atâția și-au pierdut viața în tipul luptelor, pe parcursul celor 86 de zile. “Olesia ce a însemnat pentru tine Azovstal? Rai sau iad?” “A fost exact între ele. Un fel de purgatoriu. Era teribil să mănânci ceva, alături de o persoană, iar o oră mai târziu acea persoană să nu mai fie în viață.“ Vocea Olesiei ezită, cuvintele ar vrea și să pornească spre noi, dar și să rămână undeva, în interior. În siguranță.

“Te-a impresionat cineva în mod special, în acea perioadă?”

“Fiecare din cei care erau în jurul meu avea ceva eroic în el. Pentru că fiecare făcea câte ceva, lucruri mai mici sau mai mari, pentru a-i ajuta pe ceilalți. Însă aș vrea să îți spun despre comandantul meu, care a fost ucis în timpul unui atac cu rachete, în Olenivka, acolo unde eram prizonieri. 52 de prizonieri au fost uciși instant și în jur de 150 au fost răniți. Comandantul meu, prietenul meu, Serhii Pavlicenko, a fost ucis atunci. De ce e important pentru mine să îi păstrez vie amintirea? Pentru că, dacă nu era el, eu nu aș fi stat azi aici, lângă tine; așa arată un lider adevărat. Ne-a protejat pe noi, echipa lui, ca un părinte. Când ni s-a ordonat să ne predăm, eu, care știam la ce mă pot aștepta de la închisorile rusești, am vrut să rămân în Azovstal. În câteva ore, Serhii m-a ajutat să mă răzgândesc, mi-a dat suficiente motive să iau decizia corectă, care a însemnat faptul că azi sunt în viață. Atunci, Serhii avea 33 de ani.”

Adevărata libertate a simțit-o Olesia în 31 decembrie 2022, când a fost eliberată din captivitatea rusească, într-un schimb de ostatici. “Ca prizonieră, mi-a fost mai greu decât în Azovstal, unde știam că puteam fi uciși în fiecare secundă, sau în ziua următoare. În închisoare nu știam ce ne vor face, ce se va întâmpla cu noi mai târziu. În fiecare zi aveam parte de abuzuri fizice, de durere. Uneori îi invidiam pe cei care fuseseră uciși, pentru că ei nu mai trebuiau să treacă prin ce treceam acum, prin aceste atrocități. Noi, ca femei, nu eram bătute chiar atât de violent, ca bărbații, însă da, eram bătute.”

“Spune-mi despre episodul eliberării tale, când ai ajuns acasă.”

“Nu am cuvinte potrivite să pot descrie acele momente. A fost darul meu de an nou, pentru că am fost eliberată în 31 decembrie 2022. Am prins revelionul în drum spre Kiev și cel mai frumos cadou pe care l-am primit toată viața mea, a fost acela.”

Ulterior, Olesia s-a retras din armată și lucrează într-o subdivizie care militează pentru susținerea femeilor foste sau actuale prizoniere. Când, după negocieri îndelungate, sunt eliberate femei, Olesia îmi spune, zâmbind, că simte că e și meritul ei acolo. Lupă pentru toți prizonierii, nu doar pentru femei. Activează ca voluntar și i-ar plăcea să călătorească mai mult, să vadă, să descopere idei noi, pe care să le aducă în țara ei dragă. Să construiască o țară deosebită în care copilul ei să crească.

“Aici, în Cluj-Napoca, în cadrul Proiectului Faces of Courage, a fost pentru prima oară în viața mea, când m-am îngrijit de mine, de sănătatea mea emoțională. A fost ca un dar din partea lui Dumnezeu. Scopul meu este să spun întregii lumi despre frații și surorile mele care sunt încă prizonieri. Vreau ca lumea să le știe poveștile, să afle cât sunt de minunați sunt ei. E datoria noastră a celor care suntem liberi, să fim voci pentru cei care încă suferă”.

O îmbrățișez strâns și lung. Aș vrea să pot lua asupra mea măcar o mică parte din povara ei: “Olesia, nu ești vinovată pentru că ești în viață,  nu ești vinovată pentru că ești liberă!”

“Nu, nu contează cum mă simt eu. E vorba despre ei, cei închiși acolo. Atunci când ultimul prizonier va fi eliberat, voi fi și eu liberă cu adevărat!”