Nuclear

“Ziua de 4 martie 2022 a fost un șoc pentru toată lumea, deoarece a fost pentru prima dată în istorie când forțele inamice au capturat cea mai mare instalație energetică din Europa. Iar mai târziu, au transformat-o într-o bază militară, fără a ține cont de siguranța nucleară și de radiații. În acel moment, nimeni nu știa sau nu înțelegea ce să facă sau cum să procedeze. Nimeni nu prevăzuse acest scenariu, dar știam cu toții că trebuia să continuăm să întreținem și să operăm centrala, altfel existând un mare pericol pentru întreaga Europă”.

La două zile după ce trupele militare au ocupat centrala, muncitorilor li s-a permis să revină la muncă. Conducerea uzinei a decis să evacueze cât mai multe persoane din instalație și să limiteze pe viitor numărul de personal în incinta uzinei din motive de siguranță. “În centrală era plin de soldați înarmați și îmi era teribil de frică văzându-i permanent lângă noi. În oraș totul era închis, rețelele de internet erau blocate. Fiecare din noi așteptam pe cineva care să ne elibereze”. Alla își frământă degetele și vocea ei gravă trădează o emoție profundă. Evenimentele trecutului sunt încă vii și puternice, le vede, le retrăiește de fiecare dată când povestește. O parte din colegii Allei își duseseră familiile în zone mai sigure, apoi s-au întors la muncă, fiind conștienți că nu pot lipsi, că nu pot pune în pericol buna funcționare a centralei. Zi după zi, părea că întregul oraș se golește, oamenii fugind de frica ocupanților. “Rușii au adus armament greu și foloseau platforma centralei pentru a lansa rachete cu care loveau teritoriul Ucrainei.”

Povestea Allei este, într-un fel, asemănătoare cu povestea a sute de mii de ucraineni. Însă fiecare din ele e unică. Fiecare are o dimensiune proprie a suferinței. A disperării și speranței. Speranța a fost cea care i-a ajutat să reziste în oraș fără electricitate, cu alimente puține, stocând apă și încercând să supraviețuiască. “Trăiam în frică și teroare zi după zi. Seara așteptam ca rușii să își termine muniția, să înceteze bombardamentele, pentru ca noi să putem dormi. Oricând, autobuzul în care te aflai putea fi aruncat în aer, sau puteai fi ucis pe stradă. Într-una din zile, mergând spre serviciu, o rachetă a zburat pe deasupra capului meu. M-am aruncat la pământ, pentru a mă proteja.” Au trebuit să aleagă între a continua așa, sau a-și asuma riscul de a pleca din oraș. Iar a încerca să părăsești orașul implica riscuri extrem de mari. Era nevoie de aprobări din partea ocupanților. Prima cerere pe care ei au depus-o, li s-a respins. Soțul Allei avea nevoie de îngrijiri medicale care nu se puteau face în oraș, așa că au insistat cu cererile, susținând că se vor reîntoarce. În noiembrie 2022 au reușit să plece din oraș, împreună cu alte familii, într-un mic convoi. După ce au reușit să treacă de zona ocupată, au ajuns în “zona gri”, care era cel puțin la fel de periculoasă. Indicatoarele lipseau, drumurile erau bombardate și, dacă ar fi luat-o în direcția nepotrivită riscau să fie împușcați fie de ruși, fie de armata ucraineană, care putea crede că sunt invadatori.

“Când am văzut, în fața noastră, soldați cu însemne ucrainiene, am început să plângem. Am înțeles, atunci, că nu ne vom reîntoarce.”

Alla îmi spune despre cât e de important ca orașul și centrala să fie eliberate, restaurate, pentru a evita posibile tragedii. “Chiar dacă ne-au distrus case și locuințe, dacă au mai rămas în picioare măcar câțiva pereți, vom reconstrui totul”.