Sacrificiul

            S-a așezat în stânga mea, apoi s-a scuzat, încă de la început, pentru logo-nevroza care îi afectează vorbirea. I se declanșase la 9 ani, pe când locuia în nordul îndepărtat și rece, ocupat de ruși. Nu știe ce eveniment a generat această tulburare și nici nu își dorește să scormonească printre amintiri. Începem să vorbim. E delicată și molcomă. Ochii i s-au transformat în lumină, atunci când, de nicăieri și fără ca eu să fi prevăzut, s-au umplut de lacrimi. Cu doar câteva zile înainte de invazia armatei ruse în Ucraina, își pierduse soțul. Durerea pe care o simte și acum îmi vorbește despre o dragoste, mare, mare de tot. Dragoste care nu a renunțat la amintiri dragi, dar care e suficient de puternică să îi cuprindă și pe mulți alții.

            Cât încă erau o familie fericită, iar soțul ei jurnalist, Olena a devenit una dintre cele mai bune contabile din Dnipro, orașul în care se așezaseră. Rămânând mamă a doi băieți, cu o carieră în plină ascensiune, Olena s-a implicat în acțiuni de voluntariat pe cont propriu încă din 2014, odată cu începerea războiului în Ucraina, iar din 2022 s-a alăturat organizațiilor de voluntariat.  A însoțit echipe de distribuire a ajutoarelor pe linia frontului de la Pisky până la Mariupol, fiind nevoită, nu de puține ori, să doarmă în tranșee, sub bombardamentul artileriei. Despre ea însăși, Olena povestește puțin, zâmbind reținută. Îmi spune despre fiii și nepoții ei, care îi sunt combustibil sufletesc pentru ziua de mâine. Despre primele zile de după invazie, când au organizat, în sediul firmei, un punct de colectare și distribuire de ajutoare. A adunat bani pentru echipamente speciale destinate apărătorilor ucraineni. Toate acestea, în timp ce inima îi era plină de durerea pierderii soțului.

            În luna martie, un număr mare de militari, pe care îi știa de 9 ani, au fost uciși. Nici de data asta nu și-a permis luxul să îi plângă, pentru că materiale pentru front se găseau din ce în ce mai greu. Au înființat, împreună cu alți voluntari, adevărate rețele de aprovizionare, colectând din întreaga Europă tot ce era necesar - saci de dormit, caschete de protecție, măști, haine. Erau expediate la Lviv, iar de acolo voluntarii le duceau la Dnipro și peste tot unde era nevoie. “Din păcate, acum statul nu poate, nu are de unde să ofere militarilor noștri tot ce au ei nevoie. Aici intervenim noi, voluntarii, pentru că așa eu simt că le pot mulțumi celor ce ne apără de invadatori”.

            Cel mai frică i-a fost Olenei pentru nepoții ei. Din secunda în care au început să sune alarmele, până când i-a știut la adăpost, în vestul Ucrainei. De atunci, îmi spune zâmbind că se temea doar atunci când făcea duș, ca nu cumva exploziile să o surprindă fără haine. Râde și îi apreciez umorul amar, pe care l-am detectat la fiecare din compatrioatele ei.

            Pe Olena, colegii ei o descriu ca fiind neobosită. Cei ce luptă au încredere că ea le păzește spatele, că se pot baza oricând pe ajutorul ei.

Nu are niciun fel de beneficiu material sau de altă natură - nici măcar o asigurare medicală, chiar dacă merge în cele mai fierbinți puncte ale războiului. Cu toate acestea, e de neoprit. “Este exemplu de putere, motivație și inspirație” - sunt cuvintele unui militar care a scris despre Olena.

            Nu vreau să o tulbur cu întrebări prea intime și o las să-mi povestească ceea ce consideră că e important din viața ei. Îmi povestește despre Yakutia natală, unde a crescut până la 16 ani. Îmi spune despre bunica ei, care reușise să evadeze din lagăr, în timpul celui de-al doilea Război Mondial și despre mama care fusese apoi deportată în Siberia Orientală. Despre micile comunități de ucraineni pe care îi avea ca vecini, oameni harnici care lucrau pământul și creșteau animale, atât cât le permitea clima. Îmi zâmbește, apoi discutăm, din nou, despre Ucraina ei dragă.

            Timpul curge încet și am înțeles deja că această femeie poartă în inima ei chiar mai multă frumusețe decât pe chipul umbrit de tristețea ultimelor luni.