POVESTEA 2 - Ostrovska Hanna “SKIF”
“Uneori, vorbind cu câte o prietenă, realizez în ce lumi diferite trăim. Câte una îmi arată ce rochie și-a cumpărat, iar mintea mea e la cei pe care i-am pregătit să meargă să stea față în față cu moartea.”
Hanna zâmbește frumos și mi se pare că a închis tot cerul zilelor de vară în ochii ei albaștri. Chipul i se luminează când vorbim, dar și atunci când zâmbește ochii îi rămân, cumva, triști. Dacă nu aș cunoaște-o, aș crede că femeia plăpândă din fața mea e balerină sau artistă, pentru că are mișcări blânde și pare extrem de fragilă. Dar Hanna e medic voluntar, pregătită să acționeze pentru a salva vieți, în luptă. Și de ea, de abilitățile și puterea ei depind multe, foarte multe vieți. Hanna e antrenorul salvatorilor, instruind zilnic echipe de voluntari și militari, care acționează în zonele de conflict.
“Pentru ucrainieni războiul a început în anul 2014. În 2022 a avut loc o invazie la scară mare a rușilor. Eu eram asistentă medicală și am început pregătirea ca medic de luptă din anul 2014. De atunci, instinctul meu este ca atunci când aud o explozie, sau văd un accident, să nu fug de el, ci să fug spre el. Pentru că misiunea mea este aceea de a salva.”
Fiul ei, Mykhailo, are 13 ani și îl crește singură. Îi e prieten, confident, dar mai ales este sursa puterii de a merge mai departe. L-a crescut învățându-l să fie cât mai independent, să se poată descurca singur. De mic, știa deja ce trebuie să conțină bagajul de urgență, care sunt bunurile esențiale în situații de criză, cum să completeze formulare și să se adăpostească în caz de explozii sau atac armat .“Nu mi-am permis luxul de a nu-l învăța toate astea. Noi eram în altă regiune în 2014, atunci când războiul a început și a trebuit să fugim în Kiev, apoi ne-am mutat la Dnipro”.
Atunci când vorbește de fiul ei, ochii albaștri ai Hannei sunt grei de lacrimi. “Cred că am fost prea adult cu el, i-am spus că viața se poate schimba într-o clipă și atunci el trebuie să se adapteze, să se descurce. Din păcate, a și experimentat asta…”
Înainte de anul 2014, era asistentă medicală în secția de terapie intensivă neonatală a unei maternități, însă realitatea istorică, politică și socială a acelui an a însemnat o schimbare a direcției în cariera ei, devenind medic de luptă și apoi trainer. Vorbește calm și fiecare propoziție e plină de înțelepciune. Glumește în timp ce vorbim, dar deja am învățat că umorul e componentă de bază în trusa de supraviețuire a celor care țin piept războiului. Chiar și glumele ei sunt profunde, sunt pline de înțelepciune.
Din 2014 a început activitatea de voluntar, oferind asistență medicală răniților ajunși în spitale, din zona de conflict. Apoi s-a alăturat batalionului de voluntari Dnipro-1, ca medic de luptă, iar din 2017 a fost invitată să predea la Catedra de Pregătire Tactică-Specială a Universității de Stat a Afacerilor Interne din Dnipro. Imediat după invazia rusă din februarie 2022, Hanna și-a petrecut aproape tot timpul în Centrul de Coordonare al Voluntarilor, din Dnipro, primind și distribuind ajutoare medicale, a participat la salvarea victimelor atacurilor cu rachete din Dnipro. În aprilie 2022, foștii camarazi din armată i-au cerut să organizeze un antrenament pentru o unitate din linia întâi. Condiția era ca trainingul să aibă loc la 15 km de linia frontului. Hanna a fost de acord. De atunci, mașina ei albastră, plină cu echipament medical, a fost în misiuni în diferite direcții ale războiului: de la Chernihiv, Sumy, Kupiansk la Odesa, Herson și Zaporojie. Uneori, aceste călătorii durează până la 10, sau 12 zile, deoarece numărul unităților care se preocupă de pregătirea luptătorilor crește. Hanna a creat propria ei echipă de voluntari, formată din șase instructori, fiecare cu propria lui arie de instruire.
“Războiul nu înseamnă numai arme și explozii. În război e esențial să ai la tine o lopată. Și e foarte important ca, pe lângă abilitățile de folosirea armelor, să știi folosi acea lopată. Pentru că doar dacă sapi cu încăpățânare și hotărâre, ai șansa să rămâi în viață în cazul unui atac. Și asta încerc să îi învăț pe cursanții mei. Să fie dispuși la acea muncă istovitoare, care nu are nimic eroic în ea, dar care îți poate salva viața. Mă încăpățânez să îi învăț să-și sape tranșee, pe lângă toate celelalte tehnici de salvare și prim-ajutor pe care le învățăm împreună”.
A fost și este foarte greu pentru ea atunci când află că, din unitățile pe care le-a instruit, un număr mare au fost uciși. Mai mult de 30 de asistenți ai medicilor militari și-au pierdut viața. Dintre ei, 18 îi fuseseră cursanți. Plus mulți, mulți alții… De aceea, încearcă să pună un fel de zid emoțional invizibil între ea și cei pe care îi antrenează. Tocmai pentru a-și proteja resursele interioare. Pentru a avea puterea să-i zâmbească fiului ei, atunci când ajunge acasă.
“Uneori, vorbind cu câte o prietenă, realizez în ce lumi diferite trăim. Câte una îmi arată ce rochie și-a cumpărat, iar mintea mea e la cei pe care i-am pregătit să meargă să stea față în față cu moartea. Cred că ar trebui să-mi reamintesc și eu, măcar din când în când că sunt femeie, nu doar sergent. Am nevoie de curaj să redevin femeie”.
Hanna îmi zâmbește. Chiar dacă ochii îi rămân triști, parcă întreaga încăpere se luminează și eu pot să sper la un viitor bun și frumos, în ciuda răului care azi își întinde tentaculele și vrea să muște din cer.