A da viată

Invazia armatei ruse a găsit-o de gardă, în spitalul din Volnovakha, iar zilele ce au urmat le-a petrecut târându-se, de multe ori, prin gropile lăsate de obuze, în drumul de acasă către spital și înapoi. Iryna și-a asumat responsabilitatea gestionării întregului spital. A primit peste 300 de civili, pe care i-a adăpostit în subsolul unității medicale. Împreună cu asistentele și infirmierele rămase, a trebuit să relocheze pacienții aflați în stare gravă, pentru a-i pune la adăpost.

Iryna locuia împreună cu fiul ei și tocmai finalizaseră lucrările de renovare ale apartamentului, dar acum pivnița era locul cel mai prețios. Și a devenit loc de adăpost pentru toți vecinii.

Iryna zâmbește și aș vrea să pot înțelege ce e în inima ei. Ca femeie care și-a văzut căminul distrus. Ca om care a văzut moarte și suferință în jurul ei. Ca mamă care, pe lângă propriul fiu, a devenit responsabilă pentru alți 200 de oameni, adăpostiți în subsolul casei lor.

“Stăteam la lumina câtorva lumânări și toată lumea aștepta ca eu, Ira, doctorița, să am grijă de fiecare. Am devenit, acolo, o mare familie. Îi ajutam, bineînțeles, din punct de vedere medical, dar fiecare voia să îmi spună câte o poveste. Îi obligam să se ridice, să facă mișcare, să facă exerciții de respirație, ca să nu stea și să-și plângă de milă toată ziua.”

200 de oameni speriați, într-un subsol rece. Fără aerisire, fără lumină naturală. Fără canalizare. Folosind găleți pe care A. , fiul Irynei, fugea afară să le golească atunci când părea că bombardamentele și împușcăturile se mai domolesc. Glasul Irynei e calm și cald, descriindu-mi zile de coșmar. Și tot nu reușesc să înțeleg ce-i în inima ei. Nu, nu e resemnarea aceea victimizantă. E un soi de acceptare, de împăcare cu realitatea crudă. E ca lupta lui Iacov cu îngerul biblic, care nu a fost lăsat să plece, până nu a acordat binecuvântarea.

După câteva zile, echipele de voluntari au început să ajungă la ei, iar persoanele cele mai vulnerabile au fost evacuate. “Într-o zi, când o femeie trebuia să fie evacuată, voluntarul a intrat în subsol având un braț sfârtecat aproape în totalitate de șrapnel. Așa că, acolo în beci a trebuit să îi amputez brațul, pentru a opri hemoragia. Fiul meu m-a asistat și am reușit să salvăm acel voluntar. Toți cei pivniță erau strânși unii în alții și stăteau în tăcere. Sper din inimă că acel om este în viață…”

În zilele următoare, curtea casei a devenit punct operativ al armatei ucrainene, așa că exploziile din zonă s-au intensificat. Aflând că e medic, a primit de la soldați provizii medicale și a fost rugată să ajute în continuare, inclusiv militarii răniți. Apoi țeava de gaz din apropiere a fost avariată și a trebuit să caute rapid pe cineva care să o repare. “A fost pentru prima dată când am ieșit și am văzut străzile bombardate, clădirile distruse și cadavre ale unor oameni pe care îi știam, zăcând în jur…” Vocea nu i se schimbă în timp ce îmi povestește. Iryna privește undeva, în depărtare. Dincolo de mine, dincolo de război, de rele și de moarte.

Un nepot de-al Irynei a reușit să organizeze un transport, pentru a o scoate din oraș printr-un coridor verde. “Nu-mi venea să cred că eu plec și peste 130 de oameni vor rămâne în urmă. Nu mă puteam uita în ochii lor. Cel mai dureros a fost să mai intru o dată în apartamentul meu, apoi să-mi strâng în brațe câinele și să-l las acolo, pentru că nu mai aveam loc, cu toate că micul meu Jack Russel a fost un adevărat tratament anti-stres pentru toată lumea în acea perioadă petrecută în subsol. În mașina aceea minusculă eram deja 6 oameni…” Ochii îi sunt plini de lacrimi și durere, dar nu se oprește din povestit. “Am fugit în mașină doar cu actele, hainele de pe noi și o icoană mica ”

Iryna îmi vorbește despre viitor, despre femeile care vor purta, în trupurile lor, mult mult timp de acum înainte, semnele traumelor traversate. Îmi spune despre cancerele cervicale și cancerele de sân care macină generațiile de femei afectate de frică și stres.

Acum, Iryna lucrează, de mai bine de un an, cu organizația “Medici Fără Frontiere” în zonele cele mai afectate de lupte și război, din estul Ucrainei. Povestește despre cazuri tragice, despre locuri de poveste, transformate acum în ruine, iar vocea ei curge lin. “După ce am mers cu brigada mobilă în prima misiune, a fost pentru prima oară în viața mea când am avut nevoie de ajutorul unui psiholog”

“Mi-ai spus, la început, că tu nu ai o poveste eroică, Iryna. Eu ți-aș construi o statuie” îi șoptesc, privind-o cu admirație

Zâmbește reținut. “Eu doar fac ceea ce am de făcut. Cât mai am putere, voi face asta.”