Fata cu tatuajul frumos

            Mi-a spus Anna că războiul nu-i schimbă neapărat pe oameni, doar amplifică ceea ce erau ei deja. De aceea a învățat repede, în noile condiții, să nu creadă în stereotipuri, ci să descopere singură ce este în fiecare persoană. A căutat să înțeleagă cât mai corect ce se petrece și care sunt cele mai pertinente scenarii pentru viitor. Peste tot se vehiculau ipoteze că nu va dura mult, că în câteva zile sau săptămâni se va sfârși acest război. “Atunci eu am mers și am vorbit cu militarii. Mi-au spus, de la bun început, că va fi un război lung, pentru că rușii au mulți oameni mobilizați și multă muniție.” A înțeles că nu are rost să aștepte, că nu are ce aștepta, așa că a acționat. În prima fază, transmițând pe rețele sociale ceea ce trăia, ceea ce se petrecea cu adevărat în jurul ei. “Apoi m-am orientat pe domeniul în care știam să ajut cel mai bine - mașini și drone. Din donații am cumpărat drone și am început să căutăm mașini.” Specializarea Annei, în domeniul hidraulic și al mașinilor mari, a fost de mare folos pentru linia frontului. Folosindu-se doar de fonduri private, echipa din care Anna face parte a cumpărat, livrat și reparat echipamente esențiale.

Îmi povestește apoi despre căutarea disperată de soluții pentru soldații care degerau în tranșeele reci. Despre cum era vital să poată primi căldură fără a face foc și a se expune. O prietenă din Polonia a descoperit niște tălpici termici, folosiți de alpiniști în ghete, pentru a se încălzi timp de 8-10 ore, iar aceștia au devenit soluția salvatoare. Are prieteni dragi în linia întâi și, în timp ce îmi povestește despre ei, îi simt, undeva în spatele amintirilor, niște lacrimi pe care se luptă să le oprească. “Îmi sunt ca niște frați. Chiar și mama, când vrea să știe care e situația, mă întreabă “ce-ți fac frații”, chiar dacă noi suntem două surori în familie. Uneori îi vizitez prin spitale…“

O întreb despre frică, dacă a experimentat-o și dacă o mai simte uneori. “La început, am întrebat ce șanse avem în cazul atacului cu rachete. Ni s-a spus că avem cam 10 minute să ne adăpostim, după ce încep să sune alarmele. Apoi am aflat despre rachetele Iskander. Nu pot fi detectate. Alarmele pornesc doar după ce Iskander lovește. Ce rost mai are să mă tem? E de-a dreptul stupid! De fapt, nici n-am mai apuca să ne temem, că am fi morți deja.”

Nu și-a pus niciodată problema să părăsească Ucraina, să facă toată munca de coordonare a aprovizionării și livrărilor de undeva, din afară. Vrea să fie cât mai aproape de ei, de frații ei care luptă în linia întâi. Îmi zâmbește Anna cu simplitate și modestie. Timpul i-a devenit prieten, pentru că de el depind foarte multe vieți. Așa că l-a apucat zdravăn și se ține de el, ca de coama unui armăsar nărăvaș, căruia nu-i permite să alerge fără ea. E mereu contra cronometru și își asumă decizii și acțiuni. Nu negociază niciodată calitatea muncii și a serviciilor oferite de ea sau de alții, știind că sunt în joc vieți. Sute și mii de vieți. “Uneori sunt diplomată, alteori folosesc cuvinte dure. Ăsta e un efect secundar al vieții printre soldați combatanți. Cu mine, ei se poartă cu o delicatețe de-a dreptul hilară. Îmi spun “iepuraș” sau “veveriță” și mă tratează cu toată dragostea și afecțiunea pe care, în luptă, trebuie să le înăbușe, să le reprime.” Râde frumos Anna și îmi pare că întreaga încăpere s-a luminat.

O întreb despre cele mai grele perioade pe care le-a traversat. “Atunci când nu am reușit să-l găsesc pe cel mai bun prieten al meu timp de cinci zile. Știam că e normal să dispară două sau trei zile, atunci când erau în mijlocul unor operațiuni sau când rețeaua Starlink nu funcționa. De data asta nu înțelegeam ce se întâmplă. Am reușit să-i găsesc rudele și am aflat că fusese rănit grav, dar că e în viață, la un spital.”

E tristă și plină de durere vocea Annei. E gravă și poartă în ea lacrimi și poveri pe care noi nici nu ni le putem imagina.

“Anna, s-au întâmplat lucruri frumoase, în viața ta, în toată această perioadă, în mijlocul tuturor acestor suferințe?” Din nou îmi zâmbește cu căldură și norul care i se așternuse pe chip dispare încetul cu încetul. “Bineînțeles! Oamenii. Oamenii sunt cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat. În război nu este loc pentru falsități. Viața e atât de intensă, de scurtă și de reală, încât dispare tot ce e fals. Am simțit atât de multă dragoste din partea unor oameni care doreau să ajute, din partea luptătorilor. De câte ori merg cu mașini, la anumite unități, ne îmbrățișăm. Când plec, îi îmbrățișez din nou. Și cel mai greu e, pentru mine, să le dau drumul din îmbrățișare. Fizic, nu-mi pot desprinde brațele, nu le pot da drumul. Atunci, ei încep să glumească, pentru a-mi ușura acele clipe: “Anna, termină, că ne complicăm situația!” Încep să râd și reușesc să merg mai departe”.

Fiecare gest, fiecare transport sau mașină pe care Anna le livrează militarilor sunt pline cu iubire. Cu mici gesturi de dragoste, care să le spună destinatarilor că sunt iubiți și prețuiți. Că efortul le este apreciat. “Curăț interioarele fiecărei mașini, pun odorizante și le pun câte un breloc-talisman la fiecare set de chei. Aș putea spune că dragostea pe care le-o port îi protejează, pentru că din 17 mașini, câte am livrat până acum, 15 sunt încă funcționale.”

“Frontul nu e doar despre soldații care luptă. Front înseamnă fiecare din noi, cei care acționăm în spatele liniei întâi, cei care ajutăm așa cum putem. Știu că dacă mă voi opri din a ajuta, voi deveni eu însămi o persoană care are nevoie să fie ajutată. Și nu îmi doresc asta.”