Povestea 6 - Ponomarova Anastasiia
“…când am fugit de acasă, am pus în geantă 20 din cele peste 200 de cărți ale fiului meu. (…) A fi fericit nu ține de circumstanțe, ci de decizii. Războiul îmi poate lua serviciul, casa, bunurile, dar nu îmi poate lua decizia de a-mi trăi fericită viața”
Anastasiia iubește cărțile. Adoră copiii. Crede în puterea educației. Cu toate că locuia în Mariupol, acolo unde războiul s-a făcut simțit încă din 2014, s-a încăpățânat să creadă că poate schimba lumea din jurul ei, așa că s-a investit în copii, fiind inițiatoarea mai multor proiecte gratuite care li se adresau. Profesor de geografie și biologie, manager de proiecte și activist neobosit, ilustratoare de cărți pentru copii și mamă a unui băiat de 14 ani, a fost pusă în fața unei realități teribile - aceea de a abandona tot ceea ce reprezenta viața ei. Și-a văzut orașul, casa, școala și centrul educațional distruse, dar spune, cu recunoștință, că e fericită că este în viață.
“Ceea ce a experimentat întreaga Ucraină după invazie, Mariupol trăia încă din 2014. Îmi amintesc despre primul meu contact cu războiul și un episod de intensitate maximă, în ianuarie 2015. Atunci, într-o duminică dimineața, zona unde locuiam a fost bombardată și în 30 de secunde câteva zeci de oameni și-au pierdut viața. A fost primul moment când am văzut casele arzând din interior, trupuri moarte pe stradă și am înțeles dimensiunea uriașă a suferinței. Credeam că nu voi mai reuși să mă plimb vreodată pe acele străzi, dar a trebuit să depășesc asta. M-am oferit voluntar și am ajutat peste tot unde era nevoie. La un moment dat am realizat că nu mă mai tem de moarte. Mariupol nu mai era doar orașul în care trăiam, ci locul pe care doream să îl reconstruiesc pentru mine și pentru toți cei din jur”
Îmi povestește cum, în proximitatea războiului, înveți să îți creezi un spațiu emoțional sigur, o zonă intimă pentru tine și cei apropiați, care te ajută să mergi mai departe. Faptul că avea această mentalitate a fost un sprijin uriaș în momentul invaziei. Dimineața zilei de 24 februarie 2022, când au fost treziți de bombardamente, simțind casa cutremurându-se din temelii, au înțeles că e o fază nouă față de anul 2014. “Ne-am crescut fiul în această realitate vie și prezentă. I-am citit, de mic, cărți despre război, inclusiv manuale despre supraviețuirea pe terenuri minate. Discutasem despre posibile scenarii. Însă, în acea dimineață, când am intrat în camera lui a trebuit să îi spun că tocmai se desfășura cel mai pesimist scenariu din cele pe care noi le discutaserăm. Am fugit la sora mea și ne-am ascuns cu copiii în beciul casei ei, în timp ce bărbații păzeau căile de acces. Eram deja un grup destul de mare de rude, când noi am hotărât că vom încerca să ne salvăm animalele de companie, așa că ne-am întors acasă, pentru a recupera câinele și pisica. Era un adevărat iad în jurul nostru și, cu toate căutările, nu am reușit să găsim motanul. Fugise, terorizat de zgomotele exploziilor.L-am recuperat după 6 luni. Acum, când privesc în urmă, pot râde…” Se luminează, parcă, întreaga cameră, în timp ce Anastasiia spune că povestea aceasta are un final fericit - motanul supraviețuise, singur, sub ocupație, 6 luni, până fusese găsit, iar acum locuiește cu ei. Mi se pare uimitor cum mici evenimente, aparent neînsemnate în comparație cu dimensiunea uriașă a tragediilor războiului, pot dărui, totuși, atât de multă bucurie și speranță. Cred că ele reprezintă, de fapt, ancorele de care se țin, cu disperare, cei trecuți prin focul ultimelor luni, pentru a reuși să meargă mai departe. Anastasiia râde frumos, cu poftă, savurând clipele în care totul pare frumos și fericit în jur. Pe urmă își continuă povestea. Începe să descrie situația cumplită care era în jurul lor, dar decide să se oprească la o altă relatare de care acum se amuză copios.
“În dimineața zilei de 24 februarie 2022, la ora 9, eram programată să dau examen pentru permisul de conducere. În jurul nostru totul ardea, era plin de ruine, iar soțul meu îmi spune că, având aceste condiții extreme, ar fi indicat să dau examenul, pentru că sigur voi primi un permis special. El e un tip glumeț, dar eu tot mi-am sunat instructorul să-l întreb dacă e cazul să mă prezint la examen. Instructorul a spus că trebuie să verifice. Asta e Ucraina!” Râde cu poftă Anastasiia, râde Inna, traducătoarea noastră neobosită, iar eu mă bucur de ele. De cele două femei, pe care în aceste clipe războiul nu le poate atinge, pentru că au ales să își coloreze cu bucurie aceste momente. “Umorul m-a salvat în multe situații, când stăteam în pivniță”, îmi spune, ca o explicație, Anastasiia. “Plânsul n-o să te salveze, dar râsul s-ar putea s-o facă”, continuă ea.
Au aflat că Mariupol, orașul apropiat, era epicentrul luptelor și că fusese ocupat în totalitate de ruși și astfel au înțeles că lucrurile se desfășurau într-un ritm foarte rapid. Pentru că era membră activă a unei organizații pro-ucrainene din Mariupol, a realizat că numele ei era deja pe listele negre ale rușilor și că întreaga familie era în pericol din această cauză. Pentru siguranța lor, au decis să plece. Pe autostradă erau deja lupte și convoaiele civile puteau pleca doar în perioadele de liniște. În 25 februarie au reușit să ajungă la Dnipro, după ore de coșmar.
Anastasiia zâmbește și îmi spune că acum ea este doar un intelectual rătăcitor. “Din toate lucrurile pe care le-aș fi putut lua, atunci când am fugit de acasă, am pus în geantă 20 din cele peste 200 de cărți ale fiului meu. Și hainele cele mai nepretențioase, pentru că mi-am imaginat că vom trăi doar în tranșee. Când am plecat, m-am simțit vinovată față de voluntarii care rămâneau în oraș. Dar am știut și știu că prima mea misiune este să îmi salvez fiul. Pentru adolescenți este cel mai greu. Toate schimbările din interiorul lor sunt, oricum, dificile, iar dacă adaugi războiul, îți dai seama ce iese. Mai ales că ei nu știu cum să își exprime emoțiile, ceea ce simt…”.
Acum trăiește în Drohobych și lucrează intens pentru programele pe care le-a inițiat. “Orașul oamenilor fericiți” este unul dintre ele, menit să ofere consiliere psihologică copiilor traumatizați de război. Tot pentru copii a creat un sistem de povești terapeutice, imprimate pe cărți poștale, care sunt distribuite pe tot teritoriul Ucrainei, ducând speranță, încurajare și bucurie.
“În prezent lucrez cu UNICEF la deschiderea a cinci centre educaționale pentru copii în estul Ucrainei, aproape de linia frontului. Copiii de acolo nu au mai primit educație față-în-față de doi ani, iar aceasta este prima încercare de acest fel. Vom funcționa în adăposturi subterane, din cauza raidurilor aeriene care par că nu mai încetează, iar eu sunt responsabilă de conținutul educațional al programelor din aceste centre.”
Activă, implicată, responsabilă. Talentată și sensibilă. Puternică și curajoasă. Încerc să o descriu pe Anastasiia cea neobosită. E pusă, acum, într-o nouă realitate. Ca și cum toate acelea pe care le-a trăit până acum nu-i fuseseră îndeajuns. “Soțul meu a primit ordin de încorporare în urmă cu o lună, iar acum face pregătiri militare. Mă așteptam la asta, pentru că a fost înregistrat în armată încă de la începuturi. Am sperat că nu ne va afecta și pe noi, pentru că el are o stare de sănătate specială. Însă, de departe, cel mai greu e pentru Artem, fiul nostru. În urmă cu 6 luni, tatăl prietenului lui a fost ucis pe front. Ne era prieten foarte apropiat. Asta e dureros și traumatizant...” Vorbește acum în șoaptă și realizez cât e de fragil echilibrul ei, cu cât efort reușește să își mențină o atitudine deschisă. “A fi fericit nu ține de circumstanțe, ci de decizii. Tu decizi dacă ești fericit sau nu” continuă ea. “Războiul îmi poate lua serviciul, casa, bunurile, dar nu îmi poate lua decizia de a-mi trăi fericită viața. Trebuie să învățăm să trăim în furtună, pentru că furtunile fac parte din viață, iar viața nu poate fi oprită, ea continuă în orice condiții”
Anastasiia se oprește și privește lung, în gol. Nu îmi dau seama dacă spre trecut sau spre viitor, dar am simțit-o adunând amintiri din fiecare minut petrecut împreună.