Libertatea

            “Îmi amintesc o zi când a venit un cenzor la noi, pentru că se făcea un recensământ. Bunicul, când a ajuns la întrebarea legată de naționalitate, a strigat-o pe bunica să o întrebe ce să treacă în formular”.  După moartea bunicului, a locuit 6 ani în Lviv, apoi s-a întors la Dnipro și s-a căsătorit cu un prieten din adolescență. În 2013 s-a născut Hlip, fiul ei.

            “Evident, atunci toate preocupările și energia mea erau canalizate spre Hlip. Însă în 2014 am înțeles că realitatea se schimbă, pe măsură ce numărul celor ce mureau în război creștea. Copilul meu era mic, mă ocupam toată ziua de el, iar informațiile despre acest război încă nu mă afectau prea tare. Însă numărul răniților care ajungeau în spitalele din Dnipro creștea mereu, iar asta nu puteam trece cu vederea. Probabil, dacă aș fi locuit la Kiev ar fi fost altfel, dar eu eram acolo, aproape și nu puteam ignora ceea ce se întâmpla.” Împreună cu grup de femei s-au mobilizat, dorind să ajute luptătorii, așa că au format asociații de voluntari, care colectau și distribuiau ajutoare materiale.  

            Când s-a ridicat problema transportului, își punea fiul în scaunul de mașină și mergeau împreună să ducă ajutoare în prima linie a operațiunilor, în ciuda faptului că abia își luase permisul. “În regiunea Dnipro, unitatea nou formată nu avea aproape nimic. Eu fusesem contactată de medici, care mi-au spus de acea unitate, ce trebuia să protejeze zona. Când am ajuns acolo, am văzut ce nevoi mari avea și le-am furnizat cele necesare, iar acea unitate a activat acolo mulți ani”. Îmi arată fotografii care susțin tot ceea ce povestește. Bărbați slabi, dar cu zâmbete pe chip. Oameni ce au renunțat la propriile vieți, de dragul celorlalți. Aceștia erau eroii neștiuți, cei în a căror inimă ardea o dragoste uriașă.  Încetul cu încetul, viața ei s-a legat de viața celor din tranșee. “Batalionul a crescut, așa că a crescut și volumul implicării mele. Și nu îi ajutam doar pe ei, ci am ajuns să sprijin mai multe grupuri. Distanțele pe care le parcurgeam, de două ori pe săptămână erau considerabile. Am făcut un calcul și, până în 2017, era ca și cum încercuisem deja pământul de câteva ori. Așadar, am văzut lumea!” râde Daria.

            “Odată cu formarea Unității 43, l-am cunoscut pe Lioșa. Nu a fost dragoste la prima vedere. Chiar deloc!”

            O nouă poveste începuse să se scrie, poveste care a culminat cu un foc de artificii din muniție militară, în ajunul de An Nou dintre 2014 și 2015. Cel mai romantic foc de artificii, organizat special pentru pentru ea, femeia care se gândea doar le ceilalți. De atunci a pornit pe un drum nou, alături de bărbatul neînfricat, care știa să o prețuiască și să o facă să se simtă iubită. “Din acel moment, am fost nedespărțiți.”

            În 2016 era deja implicată full-time, nu doar cu dotarea unităților, dar și pe parte birocratică, așa că a venit momentul în care a intrat oficial, în armată. În special gândindu-se la beneficiile pe care fiul ei le putea avea, în caz că ei i se întâmpla ceva.       

            În noiembrie 2020 Daria și Lioșa au decis să părăsească viața militară, să își schimbe povestea. Reușiseră, cu greu, să se obișnuiască în noua viață, pas cu pas, până când, într-o dimineață de februarie a anului 2022, la ora 5, au primit un telefon: “Salut! A început războiul!” Atunci Lioșa s-a alăturat din nou fostei sale brigăzi, iar Daria a început să lucreze într-un centru de recrutare RTCC (centrul de recrutare și înrolare) și a mers să ajute la înregistrarea persoanelor mobilizate ca voluntari, după ce verificase online grupurile unde se făceau apeluri pentru voluntari. “Stăteam în centrul de mobilizare câte o săptămână, fără să merg acasă. Colectam și distribuiam ajutoare, mă ocupam de acte”.

Povestea Dariei curge, domol, până la următorul moment de foc din viața ei. “Îmi amintesc că munceam non-stop, când a căzut peste mine, ca un trăznet, vestea că Lioșa a fost ucis. În 19 aprilie 2022, când am deschis ochii, mi-am văzut prietenii lângă mine și mi-am dat seama că noaptea precedentă și vestea primită nu fuseseră un vis. Am înțeles că Lioșa nu mai era cu mine. Câteva zile mai târziu i-am primit trupul. După înmormântare, am demisionat din armată și am decis să nu mă mai întorc acasă. Mi-am luat lucrurile și am venit în România să-mi văd fiul.”

             Hlip, fiul ei, era la București, pentru că îl trimiseseră cu un grup de rude și prieteni “Nu îmi amintesc mare lucru din acea perioadă. Trei luni doar am plâns. Nici nu știu cum a trecut tot acel timp”. În septembrie 2022 și-a trimis fiul cu o prietenă în Polonia, dar apoi a fost nevoită să îl aducă în Ucraina, la ea. “Atunci am reînvățat să fiu mamă, să mă implic din nou în viața și activitățile lui.”

Stau în fața unei femei senine, care îmi vorbește despre dragoste și moarte. Despre viață și război. Despre ceea ce a trăit și trăiește. Despre durerea sfâșietoare de a-i pierde pe cei iubiți și despre datoria de a-i proteja pe ceilalți. A ajutat, în multe situații, la identificarea trupurilor celor uciși în luptă, având experiența anilor anteriori.

            Povestea Dariei e o poveste tristă, dar ea refuză să fie o victimă. Îmi vorbește cu căldură, ochii îi sunt plini de lumină. E una din miile de femei care a trăit agonia și care totuși alege, cu încăpățânare, să caute partea plină a paharului.

            Din 20 octombrie 2023, Daria servește din nou, într-o unitate militară nouă. “Nu-mi doresc să lupt, întotdeauna noi ne-am dorit pacea. Lupt pentru că sunt obligată să îmi apăr țara. Mă scoate din sărite patriotismul demonstrativ. Războiul nu e despre a lupta, războiul e despre dragoste. Războiul mi l-a dăruit pe cel pe care l-am iubit… Totul este despre dragoste. Noi, ucrainenii, suntem plini de dragoste, iubim frumosul din jurul nostru, dar trebuie să luptăm pentru a-l proteja. E așa un paradox!”

            “Adevăratul patriotism e dragostea. Atunci când am decis să luptăm pentru a proteja viața și casa altcuiva…asta e dragoste!”

Daria zâmbește, iar în ochii ei lumina știu că va continua să strălucească.