Povestea 8 - Chernetska Natalia
“…Tinerii ajungeau acolo cu răni fizice profunde și cu traume emoționale adânci (…) Dragostea și răbdarea voluntarilor era combustibilul care spărgea zidurile de tăcere și suferință. Nici nu știu cine pe cine a ajutat mai mult “
Natalia este o prezență aparte, pe care nu ai cum să o ratezi, având capul acoperit cu tatuaje, asemeni unui voal. În urechi poartă stema Ucrainei, pe post de cercei și îmi complimentează, imediat după ce ne întâlnim, fusta și bocancii. Evident, discuția noastră începe imediat, pe teme de stil personal, haine și tatuaje.
“Te rog, spune-mi povestea tatuajelor tale atât de deosebite”, nu mă pot abține eu. Îmi zâmbește, spunându-mi că nu e foarte sigură că vrea să povestească despre ele, dar că se va decide pe parcursul discuției noastre. Natalia are 57 de ani, locuiește în Odesa și e jurnalist. Kirill, fiul ei, începuse să se tatueze de pe la 14-15 ani, iar la 16 ani brațele îi erau complet acoperite. “În acel moment, toți cei din jurul meu considerau că au dreptul să intervină, să mă întrebe de ce i-am permis una ca asta fiului meu. Așa că am vrut să fac ceva de-a dreptul nebunesc, încât respectivii să poată spune liniștiți: așa mamă, așa fiu”. Natalia râde, dar eu simt că e mai lungă povestea acelei decizii. “Pe lângă asta, am o boală care duce la o pierdere semnificativă a calității părului. În plus, nu puteam să-mi vopsesc părul din cauza stării mele medicale, devenise dezgustător pentru mine, iar eu sunt o perfecționistă. A trebuit să aleg între perucă, eșarfă purtată continuu sau tatuaj. Cred că e evident ce am ales!”
“Ai ales cea mai cool variantă”, îi spun, entuziasmată, iar fața i se luminează. Prinde curaj și continuă povestea acestei decizii, a reacțiilor atât de diferite venite de la cei din jurul ei. Apoi discuția noastră se îndreaptă spre acel punct dureros al vieții ei, reprezentat de invazia din 24 februarie 2022.
“Când au început împușcăturile eram în pat, dormeam, și primul gând pe care l-am avut a fost: aha, a început războiul! Trebuie să încerc să mai dorm acum, pentru că nu știu când voi mai avea șansa asta. Mi-am luat pisica în brațe și am încercat să mai dorm. În compania media unde lucram ni s-a comunicat că vom lucra în ture de 8 ore, la foc continuu.” În acel moment, Natalia lucra la un canal de televiziune privat din Odesa, având responsabilitatea de a gestiona partea de social media. A reușit să își facă munca până în 2 aprilie, când colaborarea ei cu postul tv s-a încheiat. În acel moment a căutat oportunități unde poate ajuta, ca voluntar și a ales spitalele, care erau copleșite de volumul de muncă: “Ne-am ocupat de asigurarea necesarului de medicamente, îmbrăcăminte, mâncare, echipament medical, pentru răniți. Am comunicat cu luptătorii și am realizat interviuri cu ei, pe care ulterior le-am postat pe rețelele de socializare. Acest lucru ne-a permis să strângem fonduri. Apoi, starea mea de sănătate a început să se înrăutățească. Am avut chiar și episoade de blackout, când temperatura din apartament ajungea la 13 grade, lucru extrem de dificil pentru articulațiile mele. Am fost nevoită să plec. În România, m-am înregistrat 13 septembrie 2022. De atunci, m-am întors acasă de trei ori, de dor. La București mă trezeam în fiecare dimineață plângând, mai devreme decât soarele. Când ajungeam acasă, în Odesa, mă grăbeam să ajut răniții care aveau nevoie de mine zilnic, chiar și atunci când transportul public nu mai funcționa.”
Experiența muncii cu răniții a marcat-o profund. Îmi spune că se simțea vinovată de câte ori pleca din spital. Tinerii care ajungeau acolo cu răni fizice profunde, dar și cu traume emoționale adânci s-au lipit de inima ei. Unii din ei stăteau, tăcuți, cu fața la perete ore întregi, fără să pară că văd sau aud ceva în jurul lor. Dragostea și răbdarea voluntarilor era combustibilul care spărgea zidurile de tăcere și suferință. “Nici nu știu cine pe cine a ajutat mai mult” îmi spune Natalia, privind în gol. Își frământă mâinile cu încheieturi suferinde și degete lungi în poala rochiei, în timp ce gândurile ei aleargă spre Odesa ei dragă. A învățat multe de la soldați, de la medici și de la voluntari. Erau, toți, o mare echipă, iar legăturile dintre ei se țeseau, invizibile, zi după zi. “Știm și azi despre aproape fiecare soldat care a trecut prin spitalul nostru - unde se află acum, ce mai face, cum se simte, dacă mai luptă sau nu.”
Din perioada de voluntariat are amintiri dragi, dintre care unele o fac să zâmbească. “Una din fete modifica hainele pentru cei care își pierduseră o mână sau un picior. Fiecare din noi încercam să ușurăm viața răniților, să le facem mici servicii care să le aducă bucurie - le făceam rost de haine potrivite, trimiteam mesaje sau pachete celor dragi. Cu ocazia unor sărbători le-am pregătit mese speciale, festive, cu bunătăți ca acasă. Aveau nevoie de acea mâncare cu suflet, care doar acasă putea fi gătită…”
O simt tristă, tare tristă pe femeia din fața mea. Măcinată de boală, îngreunată de sentimente de neputință, din cauza invalidității și având, în fața ei, un viitor incert. E interesant cum fiecare din femeile cu care am vorbit aveau moduri propri de a simți, de a trăi sau de a exprima durerea. Timpul petrecut împreună se apropie de sfârșit și aș vrea să închid acel cerc, deschis cu discuția noastră relaxată, despre tatuaje.
Îi e dor de Odesa, de briza sărată de pe țărmul Mării Negre. “În Ucraina, ne înțelegem fără cuvinte, uneori doar cu ochii. Am trecut prin aceleași experiențe, avem sentimente și dureri similare. Iar în România îmi lipsesc acele priviri cunoscute, care poartă poveri, bucurii, întrebări și răspunsuri despre care nu e nevoie să se vorbească.”
Aici, în țara căreia îi este nespus de recunoscătoare pentru adăpost, îi este greu să vorbească despre toate lucrurile care nu trebuie să fie explicate acasă.