Povestea 9 - Iaroshenko-Sumka Olena
“În momentul acesta, 25% din soldații ale căror numere le am în telefon nu mai sunt în viață (…) Cel mai groază mi-e de sunetul pe care îl fac sutele de steaguri care fâlfâie în cimitirele militare. Mă fac să mă gândesc la zbaterea aripilor unor îngeri, la prietenii uciși la a căror înmormântare poate nici măcar nu am reușit să ajung…”
Olena intră în cameră cu un zâmbet cald pe buze și nu pot să nu îi admir machiajul natural, care îi evidențiază trăsăturile. E sigură pe ea, atitudine a omului care a învățat mult din lecțiile pe care viața i le-a oferit.
“Experiența mea cu războiul a început în 2014. Înainte, aveam o agenție de evenimente și organizam nunți. După invazia rusă din Donețk, Luhansk și Crimeea, din 2014, o mulțime de refugiați au venit în Zaporojie din acele orașe. Așa că, împreună cu o prietenă am deschis un centru pentru ajutorarea refugiaților. În decursul a 3 luni, 17.000 de oameni au trecut prin centrul nostru, primind ajutor.”
Vocea Olenei e liniștită și calmă și, dacă nu aș înțelege ce-mi spune traducătoarea, aș putea crede că femeia din fața mea povestește despre o carte bună sau un eveniment la care participase. Încerc să citesc printre cuvinte și descopăr, pe măsură ce întâlnirea noastră se derulează, un om deosebit care și-a pus timpul, resursele și practic întreaga viața în slujba celor din jurul ei. Fără să facă paradă din asta. “Dezvoltasem un sistem prin care centrul pentru refugiați se gestiona singur, nu mai era nevoie de voluntari. Cei care aveau nevoie de ceva, se puteau descurca fără probleme. Acest loc a rămas funcțional până în 2018. În septembrie 2014 am mers pentru prima dată pe front, în Mariupol. De atunci, am fost de peste 120 de ori și cunosc foarte bine zona. În 2016 am cumpărat un microbuz, pentru a deservi linia frontului și am reușit să livrăm tehnică medicală, echipament militar și alte lucruri de calitate, de care militarii chiar aveau nevoie, care salvau vieți”. Olena povestește despre un punct important, anul 2015, când o parte din soldați reveneau în permisii și le cereau sfaturi despre organizarea nunților. Și-au dat seama că ar putea relua această ocupație, oferindu-le acestora nunți gratuite de la A la Z. De la hainele mirilor, invitații, foto-video, aranjamente florale, mâncare și prăjituri - de totul se ocupau Olena și echipa ei.
“Organizam nunți în două orașe mari - la Zaporojie și la Khmelnytskyi, cu tot ce era nevoie. Adunasem o echipă de voluntari, care își ofereau serviciile gratuit - hairstyliști, makeup-artiști, profesioniști pe domeniul foto-video. Femeile din zonă se înghesuiau să pregătească prăjituri pentru miri, iar rochiile au fost donate de mirese din toată Ucraina și de saloane de rochii de mireasă." Îmi descrie Olena o societate aparent idilică, dar pe care realitatea războiului o amenința de la o clipă la alta. Ea, persoană practică, orientată pe a găsi soluții pentru situațiile din jurul ei, a observat nevoile de la următorul pas. După aceste nunți, o parte din miri erau uciși pe front, lăsând acasă copilași mici și văduve tinere. Următorul proiect a fost acela de a le oferi acestora sprijin material sau cadouri de Sfântul Nicolae pentru copii. “Înainte de invazia din 2022 aveam 250 de beneficiari ai acestui program în regiunea Zaporojie și 250 în Khmelnytskyi, iar acum avem peste 2.000 de copii cu vârste de până la 17 ani, în cele două zone. Asta fără să numărăm copiii de peste 17 ani sau văduvele care nu au copii.“
Oferă soțiilor soldaților zile de mici răsfățuri ce bucură orice femeie, pentru că spune că ele, cele care sunt în spatele luptătorilor, merită la rândul lor să primească grijă și atenție.
“În momentul acesta, 25% din soldații ale căror numere le am în telefon nu mai sunt în viață. Cel mai groază mi-e de sunetul pe care îl fac sutele de steaguri care fâlfâie în cimitirele militare. Mă fac să mă gândesc la zbaterea aripilor unor îngeri, la prietenii uciși la a căror înmormântare poate nici măcar nu am reușit să ajung…” E prima oară când Olena se oprește din povestit și privește în altă parte. O umbră i se așează pe chip. Dar apoi zâmbește și continuă. “Războiul ăsta a luat multe vieți, a dat pe față adevăratele fețe ale oamenilor, dar mie mi-a dat și ceva foarte bun: pe soțul meu. Și mi-a mai oferit ceva neprețuit: timp cu fiul meu.” Îmi spune, simplu, că soțul ei luptă. “Este comandantul unei unități care schimbă cursul acestui război. Acțiunile lor au redus la minimum pierderile de vieți omenești în rândul armatei ucrainene, iar în 2014 au jucat un rol decisiv în salvarea Mariupolului." Pe ea, femeia neînfricată și neobosită, a speriat-o gândul că nu-și va putea evacua mama și fiul din Zaporojie. A reușit să-i aducă la ea după multe eforturi și drumuri ce păreau nesfârșite.
“Soțul meu lupta pentru apărarea orașului Nikolaiev și nu mă suna prea des, dar când vorbeam îmi spunea că a fost în situații și locuri de unde era o minune că scăpaseră, pentru că erau ținta numărul unu a rușilor. Când s-a întors acasă, am văzut că slăbise 17 kilograme.” Își amintește, cu tristețe, de tineri soldați care au fost uciși. “Aveam un prieten bun, tânăr, de 27 de ani, care glumea spunând că el e însurat cu armata. În el, vedeam viitorul Ucrainei. Când a fost ucis, luna martie a acestui an (2023) am avut sentimentul că moare viitorul țării mele. Un tânăr și frumos soldat…”
Încerc să schimb, rapid, cursul discuției, pentru că n-aș vrea să o văd copleșită de tristețe: ”În ce an v-ați căsătorit?” o întreb. “Oficial, nu suntem căsătoriți. Prima oară când am vrut să facem nunta, după ce m-a cerut, Belarusul și-a mobilizat trupele în apropierea granițelor noastre, așa că el a fost chemat acolo. A doua oară, a izbucnit epidemia de CoVid. A treia oară - invazia. Așa că vom face o nuntă frumoasă după victorie. Am rochia de mireasă pregătită.“ Se pregătește să iasă din cameră cu zâmbetul pe buze, spunându-mi cât e de mândră de fiul ei, care a refuzat să plece în Belgia, la tatăl lui, atunci când rușii au invadat Ucraina. “Ar fi putut ieși din țară, pentru că atunci avea doar 17 ani și jumătate. “Nu te las pe tine și nu îmi las țara”, mi-a zis. Acum e student la Universitatea de Stat din Khmelnytsky.”
Îi spun că mă voi bucura tare mult în ziua nunții ei, pe 24 aprilie 2024, iar ea pleacă fericită. Îmi doresc din toată inima să văd, cât mai curând, fotografiile ei în rochie de mireasă, pentru că sper că, de data aceasta, nimic nu va mai sta în calea fericirii lor.