Phoenix

Se lasă un voal de tăcere peste noi și nimeni nu îndrăznește să îl dea la o parte. “Mi-am luat fetele și am plecat în vestul Ucrainei. În 19 martie (2022), armata rusă a mers la casa părinților mei. 15 soldați s-au apropiat și trei dintre ei au intrat în curte. Tata a trimis-o pe mama la casa bunicilor, iar el a a împușcat un soldat rus care le intrase în casă și pe încă doi de afară, apoi a reușit să fugă, să se ascundă” Nu-mi vine să cred ce aud, așa că pun întrebări suplimentare. Yuliia îmi confirmă faptul că tatăl ei fusese polițist, de aceea avea pregătirea necesară pentru luptă. “Când au văzut că nu-l pot prinde pe tata, rușii au început să tragă asupra casei bunicilor, acolo unde se adăpostise mama. Au scos-o cu forța afară și au început să o bată pentru a afla unde se ascunde tata. Mama nu le-a spus nimic, așa că i-au pus un sac pe cap și au dus-o în captivitate”.

Mai târziu au aflat că toți oamenii din sat erau îngroziți și se temeau să îi acorde ajutor, așa că tatăl ei fugise în haine de casă și șlapi, cu o pușcă, în Harkiv. Timp de 4 zile nu știuse nimic despre el, dacă mai trăiește sau nu. Apoi, a primit un telefon, de pe un număr necunoscut, de la tatăl ei. În tot acest timp, Yuliia făcea încercări disperate de a-și găsi mama, despre care nu mai știa nimic. Tatăl ei urma să li se alăture, în vestul Ucrainei, doar pentru că nu fusese acceptat, din cauza vârstei, în armată. Vocea femeii din fața mea e aproape o șoaptă. Între noi se aștern pauze lungi, iar Yuliia pare că își adună puterile pentru a continua povestea. Nu-și amintește cu exactitate perioadele de timp și derularea evenimentelor, din cauza traumei emoționale, a stresului. “Cred că tata a stat cu noi cam o săptămână, iar două zile a fost la centrul de recrutare. Voia să se înroleze în detașamentul care lupta la Harkiv, pentru a o căuta pe mama.“

La scurt timp, mama Yuliiei a fost eliberată. “Mama a fost lăsată acasă, într-o stare foarte proastă. Fusese interogată, bătută și îi spărseseră toți dinții. Nu i se permisese să doarmă timp de cinci zile.”

Povestea Yuliiei e grea, e ca o pătură care se așterne peste noi, lăsându-ne parcă fără aer și fără lumină.

Au reușit să o aducă pe mama ei în vestul Ucrainei și ea încă urmează tratament medical, din cauza a ceea ce i s-a întâmplat în perioada de detenție. La începutul lunii iunie s-au întors în Harkiv, însă bombardamentele continuau, iar Yuliia și fiicele ei erau nevoite, de mai multe ori pe zi, că coboare în pivniță, pentru a se adăposti. “Mama nu putea să vină în spații închise. Făcea atacuri de panică, așa că, după două săptămâni a trebuit să plecăm din nou.” Coșmarul prin care mama ei trecuse e încă viu și pare că îi impregnează fiecare nivel al vieții…

“Am plecat în Lviv cu două valize de haine și fără bani. Tot ce avusesem înainte era distrus, ars…”

Îmi povestește Yuliia despre faptul că în urmă cu două zile, tatăl ei i-a comunicat că se va întoarce pe front. Fusese lăsat la vatră în decembrie 2022, după ce împlinise 60 de ani, însă acum voia să lupte din nou. Îi înțeleg acum mai bine deznădejdea din voce și parcă toate piesele acestei experiențe se unesc, dând naștere unei imagini  dureroase.

Yuliia nu poate lucra, din cauza efectelor traumelor - în situații în care trebuie să se concentreze, sau simte stres, nu mai vede nimic. La propriu. Creierul ei blochează orice imagine și o lasă în beznă. “Anxietate psihosomatică” o numesc specialiștii. Realitatea vieții ei din ultimele luni. Incapabilă să lucreze. Jenată să ceară ajutor.

Îmi arată fotografii, imagini cu gospodăriile părinților și ale bunicilor și parcă îmi văd acolo fragmente din propria copilărie. Apoi, licărul de bucurie din amintirile dragi dispare, pentru că pe ecran apare imaginea actuală: niște ruine înnegrite de fum, pline cu găuri în locurile din care gloanțele au mușcat, flămânde. Viața ei și a celor dragi, trecutul a milioane de oameni, mistuit de flăcările războiului.

O îmbrățișez pe Yuliia cu disperare și cu greu reușesc să îi dau drumul din brațele mele. Aș vrea să o pot ține, să o pot proteja, să-i pot oferi măcar un strop de bine. Nu pot. Iese din încăpere Yuliia, dar rămâne în inima și în gândurile mele.