Singuri

“Încă din primele zile ale războiului am rămas fără electricitate, fără gaz, fără internet și fără semnal de telefonie. După câteva zile, a venit un val teribil de frig și nu era nicio sursă de încălzire în sat. Norocul nostru a fost că în casă era o sobă cu lemne, cu care puteam încălzi două încăperi.” Zilele petrecute în acel sătuc, ascunzându-se în pivnița rece de câte ori se auzeau explozii, au fost zile de coșmar. Băiețelul cel mic avea mai multe alergii alimentare, iar Tetiana nu găsea ce să îi dea de mâncare. Pe lângă ei, atunci când luptele se intensificau, veneau câte 10-12 vecini să se adăpostească, pentru că ei nu aveau pivnițe. Copiii își încropeau jucării din orice găseau la îndemână, în pivnița rece și întunecoasă. “Nu aveam curent electric și stăteam cel mai mult timp în întuneric. Foloseam, pe rând, lanternele telefoanelor, pentru a avea o sursă de lumină. Eu pierdusem noțiunea timpului - nu mai știam ce zi este, sau câte zile trecuseră de când ne aflam acolo. La scurt timp, toți ne-am îmbolnăvit din cauza frigului și a umezelii din pivniță. Aveam doar un termometru și am văzut, la un moment dat, că fiul meu ardea. Avea temperatură mare, peste 39, dar nu aveam antitermice cu care să îl tratez.” La acest punct, Tetiana îmi spune că își pierduse speranța.

“Nu aveam nicio idee despre care e situația în țară, pentru că nu aveam acces la internet. Am primit câteva mesaje de la cunoscuți și am aflat că o parte din cei care încercaseră să plece fuseseră uciși. De aceea nu știam ce să facem.” La ei a ajuns un voluntar, care le-a spus ce trebuie să facă pentru a reuși să plece în siguranță. “Ne-a spus că soldații ruși, care stăteau la punctele de control, erau înfometați, așa că ar fi bine să le ducem ciocolată, țigări și orice alt tip de mâncare ambalată, ca mită. Nu primeau mâncare gătită, de teama de a nu fi otrăviți. Ne-a spus că podul Antonovski era folosit pentru convoaiele militare. Așa că, dacă un astfel de convoi era pe pod și din sens opus apărea vreo mașină de civili, nu așteptau și trăgeau asupra ei fără preaviz. Ne-am pus pături albe pe mașină, pentru a semnaliza că suntem civili și ne-am hotărât să plecăm. Bunica a venit afară, și s-a rugat pentru noi. Părea că își ia rămas-bun pentru totdeauna. Eram primii din sat care plecau și nu știam la ce să ne așteptăm pe drum. În mașină, îmi strângeam copilul în brațe. Nu l-am pus în scaunul special, pentru că mă gândeam că, dacă se întâmplă ceva, deschid repede portiera și fug cu el în brațe. Nu m-am putut uita pe geamuri. Străzile pe care le știam dispăruseră, nu mai recunoșteam nimic, realitatea aceea era total diferită față de ceea ce fusese înainte.”

Îmi spune Tetiana despre momente când, văzând convoaie rusești apropiindu-se din sens opus, au ieșit în fugă din mașină și s-au adăpostit în gropi, pe câmp. Apoi au ajuns la punctul de control, unde au fost verificați minuțios. Au ajuns la Herson și au petrecut acasă câteva zile, însă nici orașul nu era sigur. Pe urmă, în două luni au schimbat 17 adăposturi. “După începerea războiului, m-am gândit la ce deținem, cu adevărat, în această viață. Și răspunsul meu este că am doar ceea ce țin în mână în acest moment. Tot ceea ce lași în urmă, gândindu-te că te vei întoarce, nu-ți mai aparține. Pentru mine, aceste bunuri erau copilul și un bagaj.”

Când au hotărât să plece spre vestul Ucrainei, în special din cauza problemelor de sănătate ale fiului lor, aveau două soluții: prin Crimeea, ce aparține acum Rusiei, sau prin Ucraina. Dar soțul ei a refuzat să intre pe teritoriul rusesc, așa că au pornit spre Nikolaiev. Nu aveau bagaje, pentru că povestea pregătită pentru soldații ruși era că merg doar să facă cumpărături pentru copil, apoi se vor întoarce. Și nu voiau să dea nimic de bănuit nimănui. Îmi povestește apoi despre o tânără pe care o știa din copilărie - pornise la drum fără să ceară informații, așa că ea, tatăl și fiul ei fuseseră uciși în mașină. De aceea era atât de important să fii informat despre ceea ce poți sau nu poți să faci, ce drumuri trebuie să eviți sau cum să reacționezi la punctele de control.

“În Nikolaiev, nu am recunoscut nimic din ceea ce fusese orașul înainte. Ruine, mașini arse, dezastru. Eram paralizată de frică, după un drum de 8 ore, în care am avut, constant, reflexul de a vomita. Doar că nu aveam ce, pentru că nu mâncasem”.

Ulterior, Tetiana s-a mutat cu fiul ei cel mic în Germania, iar soțul ei a rămas la Kiev. Vrea să se întoarcă în Ucraina, pentru că fiul ei suferă de dor după tatăl său: “stă seara în pat și mă mângâie pe obraz șoptind încet: “mama, mama”. Apoi se întoarce și mângâie perna și îl aud spunând: “tata, tata”. Povestea mea e povestea oamenilor obișnuiți din Ucraina, care lucrau și își vedeau liniștiți de viață…”   Ochii Innei sunt plini de lacrimi; de lacrimile ei și de lacrimile milioanelor de nevinovați prinși în iadul războiului.