Povestea 11 - Nestman Valeriia
”Cele mai profunde momente din viața ei… zilele petrecute în subteran, în doi metri pătrați de vagon, pe care îi împărțea cu fiica ,soțul și mama ei. “Faptul că, în ciuda iadului de afară, noi eram împreună, în siguranță, mă făcea fericită.”
E atât de delicată și de fragilă Valeriia, încât primul meu impuls a fost acela de a o îmbrățișa. Mama din mine s-a activat atunci când tânăra frumoasă, cu alură de copilă, a intrat în încăperea luminoasă și am văzut că își reține lacrimile cu greu. I-am zâmbit și s-a străduit să îmi zâmbească.
După ce a început să îmi povestească despre ea, despre lumea ei dinainte și de după 24 februarie 2022, locul copilei a fost luat de o mamă puternică. De o soție devotată. De o fiică luptătoare.
Trăiau în Harkiv și, în ciuda conflictului și a tensiunilor prezente încă din 2014, s-au străduit să ducă o viață cât mai liniștită, mai ales că urma să li se nască primul copil. “Sigur, voiam să înțelegem situația politică, să fim informați. Dar, pe de altă parte, îmi doream o viață normală, voiam să ne creștem fetița și să ne trăim viața.” Chiar și bagajul de urgență pe care mama Valeriiei îl avea pregătit înca din 2014 devenise, cumva, parte din peisaj, fără să stârnească nici măcar întrebări.
În ziua invaziei militare ruse nu au reușit să fugă din Harkiv, așa că s-au adăpostit în subteran, într-o stație de metrou.
Chipul din fața mea se luminează și nu se mai străduiește să-și oprească lacrimile, care încep să curgă pe obrajii pistruiați. Valeriia îmi povestește despre cele mai profunde momente din viața ei - cele 10 zile petrecute în subteran, în doi metri pătrați de vagon, pe care îi împărțea cu Kira, fiica ei de 8 ani, cu soțul și cu mama ei. Nopți în care au dormit înghesuiți între cele două scaune pe care Kira și bunica ei le împărțeau, dar fiind recunoscători că sunt în siguranță. “Aveam atunci un sentiment de fericire inexplicabilă. Faptul că, în ciuda iadului de afară, noi eram împreună, în siguranță, mă făcea fericită.” Îi explicau Kirei, pe înțelesul ei, de ce nu pot merge acasă, de ce trebuie să stea în subteran, iar fetița a acceptat și s-a adaptat.
“Am încercat să creăm o normalitate acolo, în subteran, pentru a ne ușura existența. Stăteam la rând să primim provizii, citeam, vorbeam cu alți oameni, iar soțul distribuia ajutoare, prin tunelurile metroului.”
Au început să primească vești despre situația tot mai tragică din orașul lor și din zonele învecinate, în timp ce la ei ajungeau zgomote de explozii și de tancuri. Însă nimeni nu știa cu exactitate ce se petrece la suprafață. Așa că au decis să părăsească orașul, mergând, pe șinele de metrou până la gară, unde după multe ore de așteptări au reușit să urce în tren, spre o destinație necunoscută, care s-a dovedit a fi, la capătul drumului, orașul Lviv. Acolo, Valeriia și-a îmbrățișat soțul care s-a înrolat, iar ea cu Kira și mama ei au plecat în Polonia.
Ochii mari și luminoși sunt din nou plini de lacrimi. “Am stat trei săptămâni închise în casă, după ce am ajuns în Polonia. De șoc, de stres. Am încercat să mă adun, eram conștientă că nu pot fi o resursă, dacă sunt frântă. Așa că i-am permis Kirei să stea la desene animate, în timp ce eu încercam să mă adaptez noii realități”.
În 8 aprilie 2022 au venit la Cluj-Napoca și au hotărât să rămână aici. Au închiriat un apartament. “Am înțeles că nu-mi pot permite luxul de a mă lăsa pradă disperării. Mi-am reluat munca și, în ciuda a ceea ce simt înlăuntrul meu, pe dinafară sunt puternică și am grijă de familie. Nu am altă variantă, decât să fiu puternică.”
Valeriia și-a asumat rolul de cap al familiei, deoarece soțul ei a fost rănit în prima linie și, după perioada de spitalizare, i s-a permis să vină la Cluj-Napoca, pentru a petrece timp cu familia.
Copila care intrase timidă în încăpere a dispărut. În locul ei, vorbesc acum cu cea care, în ciuda fricii, alege să fie puternică. Atunci când se simte copleșită, alege să meargă mai departe. A împărțit sarcinile în familie, se concentrează pe valoarea pe care o poate adăuga fiecărei zile. A înscris-o pe Kira la școală și a ajutat-o să depășească frustrările cauzate de bariera lingvistică - acum fiica ei are rezultate școlare deosebite, iar asta e o sursă de energie pentru a merge mai departe. A reușit să își aducă, la Cluj-Napoca, animalele de companie ce rămăseseră acasă: un șarpe și două pisici.
Zâmbesc și eu, cu gândul la mica arcă ce navighează peste problemele fiecărei zile, cu speranța unui liman senin, cât mai apropiat. Vocea Valeriiei e caldă și calmă. Nu știu ce e în inima ei. Dar știu că nu va abandona lupta de a fi puternică, de a fi soția, mama și fiica de care cei dragi ai ei au nevoie.