Povestea 12 - Petrenko Olena
“Așa că m-am hotărât să transform toată acea ură, în iubire. Ura față de dușmani am schimbat-o în dragoste pentru apărătorii noștri.”
Olena e din Harkiv și acolo își desfășura meseria de psihoterapeut. Despre război, îmi spune că a trăit o mare perioadă de timp simțindu-se pierdută și debusolată. “Am plecat din oraș după primele explozii, purtând în suflet sentimente de vină și rușine, pentru că mulți din prietenii, cunoștințele, clienții și rudele mele au rămas în Harkiv. Simțeam că ar fi trebuit să rămân lângă ei. De aceea nu puteam mânca și nu puteam să dorm. Am observat, după câtva timp, că stăteam câte 22 de ore pe telefon zilnic, menținând un contact permanent cu cei care rămăseseră în orașele aflate sub bombardamente grele. Atunci am înțeles că de fapt eu nu mai trăiam și că aveam nevoie de ajutor.”
Simt că și acum toate acele amintiri sunt dureroase pentru ea. Zâmbește reținut și încerc să o ajut să se relaxeze. O rog să îmi povestească doar situații cu care se simte confortabil. Ochii ei spun atât de multe, încât nu reușesc să înțeleg dacă va zâmbi sau va începe să plângă în secunda următoare.
Îmi povestește că a cerut ajutor terapeutic pentru a se echilibra, iar asta a salvat-o și i-a oferit resurse emoționale. S-a mobilizat pentru a oferi și ea, la rândul ei, ajutor celor din jur. “Chiar dacă nu îmi putea desfășura activitatea într-un mod convențional, deoarece oamenii erau ascunși în subsoluri, trimiteam mesaje, vorbeam la telefon încercând să încurajez, să fiu atentă la nevoile oamenilor.”
După 2-3 săptămâni au reușit să aducă și rudele soțului acolo unde locuiau ei, într-o zonă mai sigură. Însă asta a venit la pachet cu noi provocări: 10 persoane trăiau acum în 3 camere. “Atunci au început noi provocări! Ne-am împărțit pe criterii de rudenie, așa că într-o încăpere eram eu, soțul meu și cei doi copii adolescenți ai noștri, fiecare din ei provenind din căsătorii diferite. Fiica mea și fiul soțului meu din căsătoria anterioară. Nu știu cum aș putea explica, dar această situație a devenit pentru noi foarte complicată.” Olena se oprește și suspină, parcă jenându-se de ceea ce îmi împărtășea. Când reia povestirea, vocea îi tremură și începe să plângă. Eu sunt blocată și nu știu cum să reacționez - mă tem să nu o copleșesc cu dovezi de compasiune. Înțeleg stresul provocat de faptul că oameni diferiți ajung să trăiască împreună, înghesuiți, sufocându-se reciproc, distrugându-și relațiile și răbdarea, pe fondul temerilor și a incertitudinilor cauzate de război. Tăcerea ne apasă în încăperea mică și o întreb despre copii, pentru a-i abate gândurile. Îmi spune că fiica ei venise cu ea la Cluj, iar fiul soțului ei era plecat să studieze în străinătate.
E curajoasă Olena cea fragilă, pentru că îmi vorbește deschis despre fricile și neputințele ei. “Acumulasem sentimente de ură, care mă distrugeau pe interior, așa că m-am întrebat dacă să mă înrolez în armată și să ucid dușmani, pentru că am și un grad militar, sau să aleg o altă cale. Și, pentru că am un copil, am ales a doua variantă. Așa că m-am hotărât să transform toată acea ură în iubire. Ura față de dușmani am schimbat-o în dragoste pentru apărătorii noștri.”
Împreună cu familia, au început să facă lumânări speciale, folosite în tranșee. Am felicitat-o, iar complimentele și încurajările mele i-au luminat toată ființa. “După ce am avut ideea de a face candele, m-am mobilizat și am reușit să îi capacitez și pe alții în această direcție. Am reușit să facem peste 2.500 de candele. Și un alt lucru important a fost acela că am învățat să cer ajutor” O mulțime de oameni au făcut un pas înainte și au ajutat. Ea pare incredibil de fericită când îmi povestește despre soldații care și-au încălzit mâinile în jurul lumânărilor pe care le făcuse. Primise mulțumiri și poze de la ei, iar asta era un combustibil pentru sufletul ei obosit.
Îmi povestește despre orașul ei drag, despre străzi pe care nu le regăsește nicăieri, în niciun alt loc. Și a înțeles că realitatea de azi din Harkiv nu e aceeași cu realitatea trecutului și a amintirilor ei…
Întâlnirea noastră se apropie de sfârșit. Îi spun că e curajoasă, că îmi doresc tare mult ca ea să înțeleagă și să accepte acest lucru. O întreb care a fost cel mai frumos lucru pe care l-a experimentat în această perioadă. “Experiența de a lucra împreună cu alții, eu, care lucram înainte doar pe cont propriu.”
Când o îmbrățișez, la sfârșitul întâlnirii, am senzația că am petrecut împreună cu Olena câțiva ani. Ani în care i-am observat transformarea interioară și evoluția din femeia fragilă și speriată, în femeia hotărâtă să învețe și să meargă mai departe. Cu fruntea sus, atentă și sensibilă la nevoile celor din jur.